pe cand (nu) locuiam la mansarda

dansam salbatic si inanimat. pe mandoline,clopotei,trompete si bituri in mansarda ,unde,desi cunosteam atat de bine unghiul sub care cadea acoperisul inainte de a se contopi cu podeaua,ma loveam adesea cu capul,prinsa in voluptatea scursa o data cu ultima picatura de lichior de ciocolata.
imbratisata de catre podul batranesc fara de brate. intre lemnul castaniu si pielea de oaie veche de pe podea,pieptanata constiincios. surogat soarelui ii servea,in noptile imaculate,lampa cu abajur patat cu suc de coacaze..ai carui ciucuri de matase tremurau proiectati pe peretele oblic. si daca erau lacrimi,de multe ori erau dense si hidratante,iar porii le asimilau ca pe un rasfat nutritiv.
vocalize ragusite,reverberatii de rugina cazuta pluristratificat pe cotorul din piept,batai grele de gene fixate in mascara si miscari gemene cu balansul.
vedeam toate astea proiectate pe oglinda bruta,neinramata,de inaltime apropiata de inaltimea mea;in valuri toate,oglinda nu era de calitate. pe valuri intrezaream fluctuatii ale siluetei,vernisaj al posibilului,variantelor,schimbarilor..prin aer,cu caracteristici fizice imprumutate de la apa.
dans al resemnarii in loc de cel al ploii,caci ploaia deja venise,facandu’si simtita prezenta in ropotul aritmic din tavan;predecesor al ritmurilor ancestrale.
pe alocuri faceam pauze si sorbeam din ceasca plina cu lapte cald. la fiecare inghititura ma miram de cat de alb este laptele,nu am inteles niciodata cum de exista entitati ce pot lipsi retina de tot jocul iritant al spectrului.